fara doar si poate in anul asta s-au intamplat multe ...atit in viata mea cat si in vaiata asta zbuciumata din ROMANIA ... sunt tot aici ...nu am fugit nicaieri doar ca sunt unele lucruri de care nu imi mai pasa...si altele de care imi pasa si mai mult...am refuzat sa ma mai uit la tv...nu sunt un ascultator de radio...ziare nu cumpar (doar reviste) ...mai aflu si eu cate una si alta...ca doar nu sunt rupt de lume...vroiam sa zic ceva despre un fapt...poetul ADRAIN PAUNESCU ...un om... scriitorul meu preferat ...pe care moartea l-a incercat...i-a dat tarcoale...
nu pot vorbi foarte multe despre ADRIAN PAUNESCU ( poezia lui imi spiune foarte multe)si in consecinta postez mai jos una dintre scrisorile celebre deja ale lui GEORGE STANCA ( din Adevarul De Seara) da nu inate de a posta un poem fenomenal scris de cel mai mare poet contemporan al romanilor
CIMITIR DE ARTISTI
de Adrian Păunescu
Numai artistii au corupt tarana,
din vina lor rasar pe lume flori,
prin arbori trec pierdutii dirijori,
si-si misca-n fiecare creanga mana.
De-atatia pictori morti in cimitire,
culorile se strang ca pe la nunti,
un sculptor taie nebuneste munti,
planeta e-n pericol de iubire.
Gerosul vant si vantul prea fierbinte,
ce sfarma tari si prescurteaza vieti,
pleaca din pieptul marilor poeti,
ei, dupa moarte, mai rostind cuvinte.
Artisti nocivi in viata si in arte,
ei sunt cu-atata mai nocivi in moarte.
Draga Adrian Păunescu
Te ştiam exagerat, te credeam ipohondru. Îmi aduc aminte de vremurile când lucram cu tine, la Flacăra, dacă aflai de la doctori - şi aflai tu! - că este o epidemine de gripă, nu mai dădeai mâna de salut cu nimeni; sau dacă dădeai din reflex, din greşeală, scoteai din sertar o sticluţă cu spirt şi te spălai imediat pe mâini.
Totdeauna am crezut că la tine, un ins ludic, vesel, plin de umor, şugubăţ, cu un simţ fabulos al glumei, al spiritului superior, frica asta de boală, deh,... hai s-o spun direct: moarte, era un moft, o fiţă, nu un mod de a fi mai altfel decât alţii. Iartă-mă, că am crezut asta!
Căci şi eu am înţeles târziu că nu e de glumă, nenorocita asta e adevărată, într-o bună zi chiar vine. Nu iartă. Te ia. Ne ia. Cu ea nu mai poţi nici să glumeşti, să-i spui glume, s-o cucereşti, să-i reciţi din versurile tale geniale.
Te ia şi gata, nesimţita! De câte ori ai mai spus că nu te simţi bine am crezut că exagerezi. Ba, chiar îi spuneam asta, săptămâna trecută, la Cluj, fiului tău Andrei. Căci, spre deosebire de alte dăţi, se vedea se stră-vedea pe tine că eşti realmente bolnav.
Şi, iată-te în spital, în pericol. Nu, nu se poate! Mor alţii, Adrian, au murit clasicii literaturii, au murit eroii neamului, nu se poate! E chiar adevărat că şi noi trebuie să murim?! Până mai ieri, şi pentru mine moartea era o chestie care li se întâmpla altora.
Nu, aşa ceva nu! Şi, totuşi, curva aia, perversa aia cu coasa ei, insistă, nu se lasă convinsă. Rezistă, prietene! Nu te lăsa! Nu-mi vine să cred asta: că şi tu, colosul meu de prieten, „nebunul cu ochii albaştri, hipnotici, şi nume de împărat" cum te numeam cândva în taină, trebuie să mori.
Nu te lăsa Adrian, mai ai multe de făcut! Ţi-o spune un om, un coleg, un prieten care te-a iubit, apoi te-a urât, şi apoi, iar...s-a reapropiat de tine, ajungând la înţelepciunea zisei lui Zaharia Stancu: suntem prea bătrâni, nu mai e timp de împăcare. Rezistă prietene, ce să-ţi mai spun?!
Moartea nu pote fi păcălită. Dar amânată, da!
George Stanca
.jpg)
